“Era un alt an, insa nimic nu-i putea stirbi din maretie. Venea Craciunul, iar copiii ma asteptau nerabdatori, ca si mine (pe ei), de altfel. Drumul a fost greu, nu foarte anevoios, dar greu, presarat cu multa munca, ambitie si determinare, n-a fost usor sa ajung acolo. Cu toate astea, mai am multe de invatat, multe de tras si mult de muncit. Asa e in viata pana la urma, cat traiesti inveti, in fiecare zi ceva nou, si asa trebuie sa fie. Ieri ai plans, azi te bucuri, maine nu se stie…atata timp cat traiesti un azi etern, uiti de trecut si nu tratezi viitorul cu o importanta mai mare decat i se cuvine, la fel va fi si sufletul tau…etern. In ochii tai, in inimile celor carora le esti drag (caci nu este obligatoriu ca cei ce-ti sunt dragi sa simta acelasi lucru ca si tine…si invers) in aerul ce-l respiri, in apa pe care o bei, in razele soarelui ce incalzesc obrajii copiilor mici in timp ce se zbenguie de colo colo.
Acei copii sunt speciali, nu pentru ca sunt bolnavi…ci pentru ca sunt copii, pentru ca au emotii, pentru ca se bucura, rad, plang, stralucesc pentru ca isi traiesc prezentul. Poate ca nu sunt ca toti ceilalti, insa asta nu inseamna ca nu sunt normali, sunt normali in normalitatea lor, in lumea lor, acolo sunt perfecti si ar trebui sa invatam de la ei, sa trecem peste prejudecati, peste neincredere si teama. Nu au si nu avem nimic de pierdut, niciodata. Mai bine sa regreti ceva ce ai facut decat sa regreti ca nu ai incercat macar…Am zis!
Erau nerabdatori, totul a trebuit sa se desfasoare cu viteza luminii, oricat de tare le-ar fi placut ce vedeau, isi doreau totusi sa il vada pe Moshu’, sa isi primeasca darurile, asa ca a trebuit sa ma misc repede. Foarte greu sacul verde de deplasat, in care erau pachetelele cu dulciuri si fructe, noroc ca spiridusii au fost promti si m-au ajutat, atat cu sacul cat si cu pungutele in care ardeau, dornice de afectiune, jucariile. Asa ca am aparut, putin mai mignon, nicidecum impunator, tinerel, ca in vremurile bune, si fara burtica…doar facem sport 😀
Aveam emotii, ca si cum ar fi fost prima data cand faceam asta, insa pentru ei n-a contat, eram acelasi mos ce-am fost intotdeauna, gardianul sperantelor si dorintelor de pe parcursul anului, cel care, daca au fost cuminti, si n-as putea sustine niciodata ca nu a fost asa, urmeaza sa le aduca o raza de bucurie pe chipuri.
Adrian Lupu- blog de calatorii si timp liber 